si din nou revin la scrierile mele imprastiate, fara a imi pasa daca au vreun inteles pentru altii ochi s-au vreo corectitudine gramaticala sporita...ca de obicei, sunt prea multe idei, aceste scrieri fiind concepute pentru ordonarea lor... pentru a te autodepasi, mereu vei avea nevoie de experiente noi, chiar daca stai si contemplezi la cunoasterea de sine, tot se va ajunge la un grad de plafonare in care tot ce e nou nu se poate recunoaste sau reflecta decat dupa trecerea unei perioade  dupa care te confrunti cu o situatie in care realizezi cum ai evoluat dar, sa revenim la cunoasterea de sine, nu stiu daca e bine sa plecam de la dorinta de cunoastere, pentru ca daca eliminam dorinta, am fi deja acolo, practic, cea mai simpla metota de autocunoastere si autodepasire e marturia, marturia asupra gandului, care probabil corupt de societate si de anii de indoctrinare, formeaza un ego foarte distant si inconstient de sine... astfel ajung sa realizez cat de usor coruptibil este sufletul tanar, pierdut in dorinta momentului, capabil sa deschida orice usa spre implinirea sa... atat timp ne pierdem si ne chinuim sa ne facem intelesi, cand de fapt trebuie doar sa marturisim si sa fim constienti de unele lucruri sau lectii cu care sa ne ajutam reciproc si sa ne facem intelesi fara nici un fel de iluzie creeata de propria perceptie... constientizarea starilor diferite de constiinta ajuta la dezamorsarea autopilotului format  in acei ani, probabil autocunoasterea este un infinit, dar asi prefera ca in momentul in care iti cunosti personalitatile creeate sau definite de diferitele stari de spirit si surse externe, vom fi in punctul in care marturia va fi atat de satisfacatoare in cat va creea un autocontrol sau o potrivire a momentului cu ajutorul intuitiei, in cat orice frica sau nevoie de mai mult si mai bun sa dispara, pur si simplu sa ne multumim cu momentul... astfel ajung sa realizez ca de aici a plecat distantarea fata de natura, suntem indoctrinati cu grandomanie, cu dorinta de mai bun, mai mult, cu mai multa dragoste, astfel creeandu-se un cliseu in cautarea spiritualitatii divine... realizand ca mereu cautam acel tipar pentru acel ceva, uitand ca noi suntem creeatia si definim momentul... aici e splendoarea vietii, in realizarea ca daca adam si eva nu se plictiseau, nu muscau din mar, dar aici e tot o forma de indoctrinare, prin frica de pacat, practic daca ne multumeam cu acea divinitate a paradisului oferit de ea insusi, nu ajungeam sa ne cautam calea noastra separata (cea luciferiana 6 infinitul) in care materializam si disolvam lucrurile cu focul iubirii, aici sta splendoarea vietii, cu toate influentele, sa ajunem sa realizam si sa fim capabil sa manifestam divinitatea prin modul nostru unic, prin care ne-am distantat fata de ea din prima.... pentru a reveni la manifestarea dorintei egoiste de a memora orice semn al divinitatii, cu frica pierderii lui, care creeaza acest cliseu ciudat si pervers, daca am respecta informatia si nu am mai tanji dupa memorarea ei, am realiza dupa o anume perdioada ca devenim acea informatie prin simplul fapt ca am descoperit-o, astfel inchei cu sufletul impacat si cu greutatea ridicata de pe umeri, ce ne ingreuneaza mintile cu acumularea cunostintei...